ROMÂNIA VORBEȘTEŢara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe! (C.Z.Codreanu)

Astăzi, 24 ianuarie 2010, sărbătorim 151 de ani de la momentul în care începea să se scrie istoria modernă a neamului românesc. Acum 151 de ani, prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn, mai întâi al Moldovei, pe 5 ianuarie și apoi al Munteniei, pe 24 ianuarie 1859, începea să cristalizeze un nou stat naţional care mai apoi la 1918, prin unirea cu Ardealul, cu Basarabia și Bucovina avea să definitiveze visul de veacuri al românilor, în ceea ce am numit și numim și acum România Mare, o Românie care să țină în graniţele ei pe toţi cei de o singura mamă.

Unirea Principatelor Romane se face pe fondul politic și social creat încă din timpul Domnilor Gheorghe Bibescu în Muntenia și Mihail Sturza în Moldova. La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean face primul pas spre unirea Principatelor, desfiinţând Vama din Focşani, care era cel mai important punct vamal între cele doua țări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al masurilor și greutăţilor. Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de liderii Partidei Naţionale în cele două țări și în străinătate, străinătate de care și astăzi este nevoie să își dea acordul chiar dacă este vorba de problemele noastre strict interne, o străinătate sub talpa căreia pot dispărea ori apărea țări.

Un alt mare pas spre unirea celor două principate au avut-o și divanurile ad-hoc, organe cu rol consultativ care adunau la un loc toate stările sociale. Au luat fiinţă din nevoia de promovare și a părerii populaţiei care în Muntenia era în covârşitoare majoritate pentru unire dar nu și în Moldova, datorita unei mișcări separatiste conduse, la început de Todiriță Balş înlocuit după moartea sa de Nicolae Vogoride. Aceasta mişcare separatistă avea susţinerea internaţională a Austriei și Turciei.

Mişcarea separatistă de înainte de unirea principatelor seamănă destul de bine cu organizațiile separatiste din Republica Moldova, care isi fac atât propriile interese economice și politice, cat și interesele Rusiei căreia au rămas aserviţi. Astfel intre Basarabia și România nici nu se mai pune problema unirii din punct de vedere politic, economic și internaţional. Se pare ca deşi în Moldova anilor pre-unire separatiştii nu au avut succes, acum în Basarabia separatiştii fac legea, fiind infiltrați, chiar și în actuala conducere ”pro-unionistă” dar mai mult pro-Uniune decat pro-unire cu România. Este un simplu exemplu prin care ne putem da seama că încrederea și speranţa populaţiei Republicii Moldova este călcată în picioare sub bocancul unui stat ex-comunist dar prea puțin pro-român. Ca și înainte de 1859 când Vogoride falsifica listele de participare la adunarea Ad-hoc din Moldova, aşa și pseudo-unioniștii de peste Prut mint populaţia cu scopul de a o întoarce cu fata spre Uniune dar fără UNIRE.

Intr-un sfârşit, după trădări și interese străine, cu voia Lui Dumnezeu, la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Munteniei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor doua principate.

Să nu uitam nici de Sudul Basarabiei, Buceacul, care astăzi este parte a Ucrainei, și care nu a fost niciodată pământ ucrainean și nici nu a fost vreodată revendicat de Ucraina.

Să nu uitam nici de Bucovina care nici atunci nu era încadrată în Principatele Unite și nici acum nu este completa, fiind jumătate înstrăinată Ucrainei.

În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate rezoluţiile prin care se cerea:

• Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
• Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
• Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moştenitori sa fie crescuţi în religia țării;
• Neutralitatea pământului Principatelor;
• Puterea legiuitoare încredinţată Adunării Obşteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Toate acestea sub garanţia colectiva a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris:

• Principatele isi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii și sub protecţia celor şapte puteri;
• Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
• Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrala de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie și Casaţie, Armata;
• Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fata legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală);
• Dreptul de vot rămânea cenzitar.

După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea sa joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau sa ii desemneze pe cei doi domni.
Astfel 24 ianuarie 1859, în clădirea Hotelului Concordia din strada Smârdan, Adunarea Electiva a Țării Romaneşti alege ca domn pe liderul mișcării unioniste, colonelul Alexandru Ioan Cuza și în Muntenia după ce pe 5 ianuarie fusese ales în Moldova. Aşa apare România, sub numele iniţial de Principatele Unite Ale Moldovei și Valahiei și astfel se face primul pas important spre unirea mare, mult visată de neamul nostru.

Alegerea Domnului Cuza în ambele principate s-a bazat pe o greşeala de frazeologie din legislaţia timpului, legislaţie în care era impusă alegerea a doi domni, dar nu împiedica o persoană sa candideze simultan în ambele țări. Astfel colonelul A.I.Cuza, liderul mișcării unioniste, ajunge Domn al ambelor principate, susţinut din umbra de și de masonerie a căror interese coincideau cu cele naţionale romaneşti din acea perioadă. Masoneria încerca să rupă marile puteri pentru a le controla mai uşor, iar o unire a celor două principate nu stătea decât ca un ghimpe în coasta tuturor imperiilor din jurul nostru.

Alexandru Ioan Cuza, un model de demnitate și corectitudine, ultimul domn pământean al romanilor, cel ce deja nu mai făcea interesele masoneriei, sfârșește prin a fi obligat să abdice. Complotiştii, oameni publici cu adâncp implicare în masonerie, au reuşit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866.

Restul vieţii sale și-a petrecut-o în exil, locuind în majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

A fost instituită o locotenență domnească. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devina principe al României, la 10 mai 1866.

Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen va dura până în 1947 când Maria Sa Regele Mihai I este obligat de către comunişti să abdice și astfel începe perioada neagră a istoriei României devenita republică populara, după model sovietic.

Doamne ajută sa ne aducem aminte și în continuare de momentele importante ale istoriei neamului românesc, aşa de mult încercat în trecut cat și în prezent!

Și să sperăm în continuare ca vom mai trăi și noi o unire!

Să nu uităm în veci de Basarabia și Bucovina!

Doamne ajută!