ROMÂNIA VORBEȘTEŢara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe! (C.Z.Codreanu)

(Neavând aparatul foto la mine am preferat să rup de pe stâlpi cele două/patru stikere)

Aveţi în imagine două mostre de nesimţire şi rea voinţă. Speriaţi fiind de campania ADEVĂRATA ROMÂNIE, cei de la Noii Golani au demarat la rândul lor o aprigă campanie de afişaj. Din păcate, aceste personaje au dat dovadă de rea voinţă, pentru că, faţă de noi, care ne-am ţinut de promisiunea de a nu lipi stickerele campaniei noastre peste cele ale campaniei lor, ei au făcut tot posibilul să le ascundă pe cele care înfăţişează adevărata hartă a României, lipind, după cum se poate vedea, stikerele lor peste cele ale campaniei noastre!

Pe site-ul www.basarabeni.ro apăruse, sub articolul premergător campaniei noastre, o imagine cu ”harta mica a lui Georgică” tăiată. Noii Golani au protestat imediat strigând nedreptatea acoperirii tricolorului cu semnul interzis(tăiat). Noi, ghidați de onoare am luat act și am dezaprobat apariția acelei imagini.

După cum vedem mai sus, în imagini, ei sunt nişte fățarnici fără onoare, care nu numai că au tăiat tricolorul de pe stikerele noastre, l-au acoperit cu totul.
Se pare că harta aceasta adevărată cam deranjează pe cei ce ii controlează pe acești ”noi” golani cu apucături de securiști ai vechiului regim! Dar de ce oare?

Domnilor, după cum spunea o vorbă legionară spunem și noi acum: ”noi niciodată nu pornim lupta, dar o terminăm!” astfel și după zicala italiană: ”molti nemici – molto onore”, dacă doriți răsboiu, apoi, răsboiu să fie! Noi singuri, cu inima sus, dorind să corectăm prostia și reaua voință contra voastră care le promovați!
Pentru numele Lui Dumnezeu și pentru Basarabia și basarabeni, nu ne vom da bătuți nici morți! Și nu vă faceți iluzii cum că am fi doar niște soldați ai scrisului, căci și printre noi sunt oameni cu acțiune stradală și fără frică de ”democrați” precum voi! Cu alte cuvinte, suntem mai ”golani” decât voi. Diferența este că noi păstrăm sorgintea veche, ante-comunistă si vehiul rost, pe când voi sunteți reeducații vremilor noastre, oamenii noi ai socialismului, oameni cu energie, dar incapabili de a dezvolta idei de unii singuri!

Prin acest articol nu doresc încă să elucidez ”misterul”. “De ce îi deranjează pe golanii de sorginte nouă vechile noastre granițe?”,   va fi subiectul unui viitor articol al unui coleg de redacție!

Da, suntem prizonieri! Suntem prizonierii ideii naţionale singura idee care în cursul veacurilor şi-a demonstrat valabilitatea. Nu credem în formule umanitariste nu pentru că am urî umanitatea ci pentru simplu fapt că ştim ce se ascunde în spatele unor asemenea idei, şi anume decăderea noastră naţională ruperea de trecut şi crearea omului nou, nu foarte mult deosebit de cel visat de ideologia lui Marx şi Engels. (asupra omului nou care se urmăreşte să apară astăzi voi reveni însă într-un articol viitor).

Ei bine, noi nu putem să susţinem asemenea idei. Nici acum şi nici în viitor. Avem în suflet o credinţă pentru care mulţi ne vor judeca poate vom suferi represiuni dar cu siguranţă nu ne vom înşela. Ar însemna să se fi înşelat şi Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu şi Nichifor Crainic şi Nae Ionescu şi Corneliu Zelea Codreanu. Prea mulţi… Şi prea mari caractere pentru ca eroarea să fie generală.

Astăzi când se urmăreşte decapitarea noastră morală, preambul al decapitării fizice din spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu putem sta impasibili. Şi nu putem pentru că ne doare şi trebuie să ne pese. Dar nu numai nouă celor câţiva nebuni frumoşi care ţinem încă steagul sus, ci tuturor. De aceea flacăra naţionalismului care ne încălzeşte sufletele nu se poate stinge niciodată (sau poate când nu vom mai exista ca popor) şi va fi forţa spirituală care ne va da mereu putere să mergem mai departe indiferent de greutăţi, adversităţi şi duşmănii. Cu atât mai mult cu cât duşmanii vor fi mai numeroşi.

În această indiferenţă generală duşmanii românismului să ştie că vor primi mereu o ripostă hotărâtă în toate domeniile unde mâna lungă a străinismului sau a cozilor sale de topor se va întinde. Neamul nostru nu se poate ridica din starea deplorabilă în care se află pe toate planurile (şi mai ales pe planul spiritual) fără o încătuşare conştientă la carul naţionalismului şi redeşteptării naţionale. În caz contrar, ceea ce nu s-a întâmplat de secole, se poate întâmpla deşi mulţi dintre noi nu simţim pericolul.

Dar nici nu putem să ne gândim atât de departe şi la un rău aşa de mare. De ce? Pentru că asemeni Gomorrei şi Sodomei avem şansa supravieţuirii cu o condiţie: existenţa câtorva oameni care încă mai cred în naţiunea lor. Iar noi şi cei ce cred în ideea naţională suntem prizonieri de care este nevoie pentru ca românismul să supravieţuiască în continuare şi mai mult decât atât să îşi forţeze limitele încă modeste.

1938-1939, doi ani care au marcat istoria României într-un mod tragic. În primul an al acestei perioade negre a politicii interne românești, cel ce pusese piatra de temelie pe care se putea clădi istoria demnității naționale, Corneliu Zelea Codreanu, fusese asasinat după un simulacru de proces în care fusese condamnat pentru singurul lucru pe care l-a urât, trădare.

La un an după acesta urmau să fie răpuși de trădare și ura unui rege criminal, cei împreună cu care Căpitanul luptase pentru educarea românilor în spirit creștin-martiric. În acea noapte fatidică de 21/22 septembrie 1938, conducerea Mișcării Legionare, închisă în lagărele din țară, avea să fie masacrată cu sânge rece, fără condamnarea unui proces.

Pe tot cuprinsul tării, au fost asasinați câte trei legionari în fiecare județ, pe lângă cei ucisi în lagăre.
Printre cei arestați și asasinați în lagăre se aflau exact cei ce puteau urma la conducerea Legiunii după moartea crudă a Căpitanului, intelectuali de vază ai acelei perioade.

Șirul evenimentelor

După arestarea Capitanului și a elitei legionare, cei rămași în libertate organizează Comandamentul de Prigoană, organ ce avea rolul de a pune în practică ordinele de liniște date de Codreanu din închisoare.
După asasinarea Căpitanului în noaptea de 30 noiembrie 1938, comandamentul în frunte cu Preotul Ion Dumitrescu-Borșa, Constantin Papanace și Horia Sima, se mută la Berlin.

În primăvara anului 1939, studentul Miti Dumitrescu a ajuns la Berlin unde propune asasinarea lui Armand Călinescu, lacheul lui Carol, cel ce executase ordinul de asasinare a Capitanului.

Singurul care este de acord cu asasinarea este Horia Sima care renunță oficial și el la idee după insistențele celorlalți doi conducători ai comandamemtului.

Motivul neacceptării asasinatului era clar. Dacă pica Armand Călinescu, era prilejul cel mai bun pentru asasinarea celor din închisori, exact după modelul asarinării lui Codreanu, după ce, deși ordinele erau de liniște totală, se produc câteva atentate ce duc la pierderea Capitanului, în 1938.
Soluția ar fi fost dublă, ori asasinarea amândurora, Carol și Călinescu ori liniște și pace.

Horia Sima pleacă totuși în țară și aranjează cu Miti Dumitrescu, dar se pare că și cu Moruzov(Șeful Siguranței Staului), care nu se avea bine cu Armand Călinescu.
Armand Călinescu este asasinat în seara de 21 septembrie iar în aceeași noapte Carol ordonă ca represalii eliminarea celor din lagăre și a câte trei șefi legionari din fiecare judet.
După metoda legionară, cei ce au săvârșit fapta s-au predat de una voie poliției, suportând consecinșele. Au fost asasinați a doua zi pe Podul Elefterie!

Horia Sima se întoarce în Germania.

Redăm un fragment din memoriile Preotului Ion Dumitrescu-Borșa:
”Seara a venit Sima la mine spunându-mi:
-Ei, acum crezi că am fost în țară?
Era vesel și râdea întruna.
-Cred sigur că ai fost în țară fiindcă ai omorât pe toți legionarii de valoare.
Ai distrus Mișcarea Legionară.
Iar acum ai adus cu tine o ceată de derbedei, care să-ți facă galerie și să-ți spună ”Comandantul”.
Ai ajuns șef al unei cete de borfași.
Eu de acum înainte nu mai am nici o legătură cu tine. Am rupt-o definitiv, căci ai lucrat numai de capul tău.”

Lagărul Râmnicul Sărat
Inginer și avocat Gheorghe Clime, șeful Partidului Totul Pentru Țară.
Ion Banea – medic, avcat și publicist adredean, șeful legionarilor din Ardeal.
Alexandru Cantacuzino – Dr. avocat și diplomat, Comandantul Corpului de Elită Moța-Marin.
Gheorghe Istrate – Economist, Seful Frățiilor de Cruce(Organizația de tineret a Legiunii)
Gheorghe Furdui – Doctor in Teologie, fost șef al studențimii române pe țară.
Mihail Polihroniade – Avocat și ziarist, redactor șef al publicației AXA.
Nicolae Totu – Avocat
Bănică Dobre – Economist și publicist
Alexandru Christian Tell – AvocaT
Aurel Serafim – Inginer
Sima Simulescu – Profesor
Paul Craja – Medic, fost șef al studenților la medicină
Gheorghe Apostolescu

La Spitalul Militar Brașov
Traian Coitgă – Avocat, fost șef al studențimii române pe țară.
Eugen Ionică – Inginer și asistent universitar, seful asociației secrete Prietenii Legionarilor
Emil Șiancu – Ofițer în rezervă, avocat
Grigore Pihu – Economist
Iuliu Șușman – Funcționar
Ion Herghelegiu – Avocat
Gheorghe Proca – Funcționar

Lagărul de la Vaslui
Majoritatea dintre cei asasinați erau studenți.
Amintim de aici doar câteva nume:
Ion Antoniu Pâsu – Avocat
Ion Belgea – Avocat
Victor Puiu Gârniceanu – Avocat

În București
Cei 9 din Echipa ”Miti Dumitrescu”, cei ce au ascultat de un ordin trădator și l-au asasinat pe Armand Călinescu, fapt ce a declanșat masacrele din noaptea de 21/22 septembrie 1939.
Victor Dragomirescu – Inginer Șeful Corpului Studențesc Legionar – Ars de viu la crematoriu.
Nicoleta Nicolescu – Licențiată în matematică – Comandant Legionar – Șefă a Cetățuilor(Organizația de femei a Legiunii) – Schingiuită, violată și arsă de vie împreună cu Victor Dragomirescu.
Vasile Cristescu – Profesor Universitar de Epigrafie, Vicepresedinte al Partidului Totul Pentru Țară, căzut în urma unei trădări.
Elena Bagdad – Studentă la Matematică, dusă și asasinată într-o pădure și aruncată într-o groapă.

Totalul victimelor acelei nopți, în toată țara, ajunge la un număr de 257 de oameni asasinați fără proces din ordinul lui Carol al-II-lea, ca represalii după asasinarea lui Armand Călinescu.
Trupurile celor asasinați au fost scoase în stradă și expuse timp de două zile în care școlile au primit ordin să scoată elevii spre a vedea ce pățesc ”trădătorii”. Acest ordin viza instaurarea terotii și a panicii in rândurile fraților de cruce din licee, cei mai bun elevi din țară.
Trupurile lor au fost apoi aruncate în gropi comune sau în cimitire de animale.

În 1940 trupurile celor morți în acea noapte au fost deshumate și reînhumate creștinește în diverse cimitire:
Cei de la Miercurea Ciuc, Vaslui și București în cimitirul Mănăstirii Predeal
Cei de la Râmnicu Sărat în cimitirul din localitate
Cei de la Brașov în cimitirul de la Râșnov
Cei din tară în locurile natale.

Ei și-au făcut datoria și au urmat în moarte martirică pe Capitanul lor!
Nu au fugit, nu s-au ascuns și nu s-au plâns! Cinste lor! Exemplul lor va dăinui și după ei au fost și alții care s-au sacrificat pentru neam și țară, sub alte două regimuri criminale.

Dumnezeu să îi ierte și să îi odihnească alaturi de toți sfinții și eroii Neamului!

Moartea lor rămâne vie!

Zilele trecute, urmărind programele TV, am auzit ca din întâmplare, la ştiri, ca masoneria română dezaprobă guvernul Boc şi pe preşedintele Băsescu. Faptul m-a surprins deoarece după cum ştim (numai dacă nu avem ochi să vedem!) Băsescu, ca şi întreaga clasă politică românească, este înregimentat în lumea celor cu şorţuri şi mistrii.

Nu se poate uita, şi neamul românesc strigă de durere, recunoaşterea aşa zisului Holocaust românesc şi daunele de milioane de euro care împovărează România de câţiva ani fără ca cineva să sufle o vorbă în urma acestei recunoaşteri. Revenind la această trecere pe linie moartă a guvernului şi a lui Băsescu este clar că ceva nu a convenit maeştrilor reuniţi sub semnul marelui arhitect al universului. Ceea ce credem noi ca a deranjat lojile masonice a fost încercarea timidă, foarte timidă de reorganizare a statului întreprinsă în ultima vreme. Proces care trebuia să aibă loc de acum 15 ani, noua construcţie statală post decembristă, a fost un proces neîntrerupt de amânări.

Criza economică mondială (nu ni se spune niciodată ce a provocat-o sau cine a provocat-o, vă anunţăm că bănuim) a adus România la momentul adevărului . Decapitată de industrie (care produce produsele finite şi creştere devizelor comerciale) şi agricultură (pentru ca statutul de colonie să fie total independenţa alimentară ne-ar fi adus portiţa de scăpare) România a ajuns ţara serviciilor, bugetarilor în exces şi a firmelor care plătesc la negru din cauza impozitelor care sufocă orice mărire salarială reală care să se oglindească în impozitele plătite. Acest plan foarte subtil aplicat de 20 de ani de către eşalonul doi al fostului PCR care a preluat puterea şi orchestrat din umbră de fraţii reuniţi în marile loji masonice a dus România (simţim durere când o spunem) în pragul dezastrului. Fără surse productive în economie am fost prostiţi în anii aşa zisei creşteri economice prin credite cu buletinul şi bani obţinuţi prin credite facile care însă nu aveau acoperire reală. Şi astfel în momentul crizei am rămas exact ca un om îmbrăcat cu un tricou în plin ger de ianuarie. Adică suspendaţi printr-o existenţă la limită.

Şi ajungem la momentul 2009. Încercarea de reorganizare a statului întreprinsă de guvern şi de către dirijorul din umbră Băsescu are două cauze logice care decurg una din cealaltă: întâi o salvare a ceea ce mai poate fi salvat prin măsuri care trebuiau luate demult pentru ca statul să fie aşezat pe baze sănătoase şi secundo pentru a se conserva propria putere a partidului portocaliu şi a clicii strânse în jurul partidului oranj. Involuntar această încercare făcută de guvern doar în propriul interes (binele pentru naţiunea română trebuia şi putea fi făcut demult) a lovit în interesele conducătorilor din umbră ai României care nu ar avea nimic de câştigat prin stabilirea unor reguli şi ierarhii mai stricte în funcţie de merit pentru toate categoriile sociale, care ar  duce deşi nu asta e interesul guvernanţilor la o stăvilire a haosului. Exact ca Dej în 1963-1964 şi apoi Ceauşescu politica cu orientare spre interesul naţional nu avea un mobil al binelui ci al conservării puterii, care însă a deranjat involuntar potentaţii vremii, sovieticii ca inamici imediaţi şi organizaţiile cu şorţuleţe şi mistrii care erau inamicii din întunericul templelor a orice are legătură cu naţiunea şi naţionalismul fie că se făcea doar din interes sau din pur idealism.

Astfel involuntar ca un fapt dat îmi vine în minte politica de promovare a non valorilor dusă de 20 de ani încoace, de punere la colţ a celor care au o idee mai mult decât da să trăiţi de îndobitocire prin mass-media si televiziune cu tot felul de idei aşa zis moderne care în fond nu fac decât să ducă la decăderea naţiunii şi întărirea forţelor centrifuge şi a minorităţilor naţionale care devin tot mai agresive în cereri fără a-şi justifica prin ceva meritul acestor aşa zise drepturi. Urmarea…inutil de a o mai spune. Scăderea natalităţii, sărăcirea şi lipsa de speranţă pentru toate categoriile sociale producătoare, exodul tineretului sau intoxicarea celui rămas lipsit de viziune şi speranţă, promovarea unei ideologii multiculturale în urma căruia ne-am pierdut identitatea naţională vechiul nostru secret de familie cum zicea Octavian Goga, pierdere cu atât mai grea cu cât în câţiva ani poate însemna ieşirea noastră din istorie şi nu pe uşa din faţă ci pe cea din dos, prin pierderea raţiunii noastre de existenţă.

Din 1930 România este stat condus de masonerie şi cei care s-au opus au sfârşit râu. Dar în ei recunoaştem drumul drept tocmai pentru că represiunea a fost atât de puternică. Unde este represiune este şi adevăr. Şi îmi vin în minte crimele comise de stat contra lui Corneliu Zelea Codreanu, Mihail Polihroniade, Ion Antonescu, A.C. Cuza, Octavian Goga, Iuliu Maniu, Gh. Brătianu. Unii nu au fost omorâţi fizic, alţii da. Dar toţi au fost puşi la colt pentru curajul de a striga dreptatea neamului românesc la el acasă.

Campania ”ADEVĂRATA ROMÂNIE” a început prin afișaj pe străzile Capitalei și nu numai. După cum am promis nu am acoperit cu stikerele noastre pe cele ale campaniei BPR din simplu motiv că nu suntem împotriva campaniei BASARABIA PAMÂNT ROMÂNESC ci vrem doar să facem o corectură asupra hărții acelei campanii, pentru a nu se creea imaginea greșită, în mintea românilor, asupra formei adevărate a ROMANIEI!

Nu suntem de acord cu acea imagine a afișului tăiat al campaniei BPR, afișată pe anumite site-uri alături de afișul campaniei ”ADEVĂRATA ROMÂNIE”. Dezmințim oficial pe această cale solidarizarea cu asemenea imagini provocatoare de ură între oameni ce doresc să facă ceva cu adevărat.

Singurul afiș oficial al campaniei ”AREVĂRATA ROMÂNIE” este cel afișat pe pagina campaniei ”ADEVĂRATA ROMÂNIE” de pe site-ul ROMÂNIA VORBEȘTE!

Nu am contestat niciodată buna credință a celor care sustin BPR, dar de dragul românilor din Bucovina și Bugeac ar fi mai bine sa deschidă ochii și să vadă cum trebuie să arate cu adevărat ROMÂNIA!

Pentru cei care ne contestă și ne acuză ca suntem împotriva campaniei BPR sau mai grav, împotriva unirii, răspundem că noi suntem aceia ce la protestele din pimăvară de la București, am fost cel mai numeros și activ grup compact din acea piață. Noi suntem aceia care am dat foc steagului roșu cu seceră și ciocan. Noi suntem cei ce aveam rucsacii făcuți așteptând plecarea peste Prut. Noi suntem cei ce, cu risul de a fi arestati pentru instigare, am afișat în una din zile bannerul ROMÂNI, TRECEȚI PRUTUL!

Dorim unirea cu toate teritorriile pierdute ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, nu numai a Republicii Moldova! Dorim ca unirea să fie facută de românii de pe cele două maluri ale Prutului, nu prin conjuncturile Uniunii Europene care din punctul nostru de vedere este cu mult mai odioasă decât URSS, prin faptul că este mult mai subtilă în acțiunile ei de deznaționalizare și globalizare.

Suntem de acord că prima cale spre unirea cu teritoriile pierdute este unirea cu R. Moldova pentru că este mai simplu, și apoi Bugeacul și Bucovina de Nord.

BASARABIA PĂMÂNT ROMÂNESC!
BUCOVINA PĂMÂNT ROMÂNESC!

SUSȚINEȚI HARTA CAMPANIEI ”ADEVĂRATA ROMÂNIE”!

Unde-s nebunii?, o poezie a ultimului mare poet în viață al temnițelor comuniste, o poezie ce face practic o recenzie a veacului în care trăim.

Ne place să considerăm că, noi, cațiva, cei ce am rămas înlănțuiți în vechea spiritualitate suntem acei nebuni despre care Demostene Andronescu vorbește în poezia sa.

Nebuni și încrâncenați în lupta pentru păstrarea unor valori ce dispar încet din lume, valori clădite în milenii ale credinței si gândirii umane, valori pentru schimbarea cărora se chinuie dușmanii Lui Hristos și ai neamurilor.

Apostolul Pavel zicea că trebuie să fim ”Nebuni întru Hristos”, adică să devenim atât de legați de credința în Mantuitorul nostru încat, mai ales in acest veac al superficialității, să părem nebuni pentru cei ce au ieșit din vechile rosturi ale lumii creștine. Să rămânem sănătoși la minte și să nu ne pese de cei ce ne consideră alienați. Da, suntem alienați, nu suntem în normalitatea bolnavă a vremurilor de acum. Noi suntem normali doar în rostul crestin pe care neamurile l-au păstrat pâna când necuratul a intervenit în forță prin uneltele sale masonico-iudaice, așa zis umanitare dar împotriva omului.

Pe acești ”nebuni” îi caută prin poezia sa și Demostene Andronescu, cel ce nu și-a pierdut speranța după o lungă detenție martirică întru Hristos, în cumplitele temnițe comuniste, cele ce au fost adevărate fabrici de sfinți, mai mult decât fabrici de reeducați în spiritul noului veac.

Respingem noul, noua ordine a lucrurilor și rămanem și noi în spiritul unor veacuri ce au dat lumii lumina si respingem întunericul spiritual al lumii noi.

UNDE-S NEBUNII?
Demostene Andronescu

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rânduiala firii,
Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,
Lângă neveste mor de bătrâneţe,
Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria şi plânge
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, unde-s Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tânjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia.

Puţini dintre noi îşi mai aduc aminte că pe 11 septembrie, anul acesta, s-au împlinit 18 ani de când, Titiana Mihali, poate cea mai mare cântăreaţă de muzică populară a Maramureşului, a plecat la cele veşnice. Recunoscută atât pe plan naţional cât şi internaţional şi înzestrată cu un talent de a cânta aproape dumnezeiesc, Titiana Mihali a avut în schimb un destin de îndurat un destin tragic. Oamenii de folclor o compară din acest punct de vedere cu Edif Piaf. Cântecele ei precum: „Mireasă cunună ta”, „Cobor oile la vale”, „Du-te dorule în lume”, „Coborâi din deal în vale”, etc., au rămăs cunoscute şi fredonate de toţi iubitorii muzicii ei.

Titiana Mihali s-a născut pe 29 noiembrie 1950, în Borşa, la poalele Pietrosului, pe care l-a iubit toată viaţa. Se spune că aflându-se într-un turneu în Egipt a vizitat Piramidele, însă nu a fost deloc impresionată de acestea, mărturisind că pentru ea Pietrosul are o insemnătate infinită pe lângă monumentele egiptenilor. „Oamenii care se nasc la poalele munţilor maramureşului duc cu ei mereu o tristeţe adâncă în suflet mai ales atunci când deschizând geamul casei în care locuiesc nu au în faţa ochilor aceşti deosebiţi munţi. Aceasta este drama pe care dus-o şi Titiana mereu în sufletul ei. A fost mereu ca o lumânare care a ars la ambele capete”, a spus folcloristul Nicoară Mihali.

Talentul ei de a cânta a fost descoperit încă de timpuriu, părinţii ei o duceau să cânte pe nunţi. Nicoară Mihali îşi aminteşte că la vârstra de 12 ani, Titiana Mihali a fost adusă să cânte la nunta părinţilor lui. „Mi-au povestit mai târziu ai mei că a cântat la nunta lor şi pentru că era foarte micuţă de înălţime nuntaşi au urcat-o pe o masă că să o vadă toată lumea cum cântă”, a mărturisit Mihali Nicoară. La vârstra de 17 ani este angajată la Ansamblul „Maramureşul” din Baia, colaborând în acelaşi timp cu Ansamblul „Cercănelul” din Borşa şi cucerind locul 1 la multe concursuri folclorice naţionale.

Trofeu înmânat de Charles de Gaulle

Datorită talentului extraodinar de a interpreta cântecele autentice maramureşene, Titiana Mihali a fost preţuită şi apreciată şi la nivel internaţional. În acest contex în anul 1968 la un festival internaţional de folclor care a avut loc în localitatea Dijon din Franţa, Titiana Mihali primeşte „Colierul de Aur”, trofeu care i-a fost înmânat chiar de către preşedintele Franţei de atunci, Charles de Gaulle. Câteva luni  mai târziu, în acelaşi an, este premiată cu „Cheia de aur” şi „Cupa de cristal”, în cadrul unui festival care s-a desfăşurat în Polonia. În acelaşi timp întreprinde numeroase turnee în toate colţurile lumii: Macedonia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Egipt, Sudan, Libia, etc.

Ţăndărei – momentul înstrăinării de Maramureş

Titiana se căsătoreşte relativ târziu, la vârstra de 27 de ani cu un căpitan de vas din localitatea Ţăndărei, judeţul Ialomiţa. Acest moment reprezintă pentru marea cântăreaţa ruperea de Maramureş, lucru care o va marca toată viaţa. Nicoară Mihali a spus că aceată căsnicie nu a fost una tocmai reuşită, însăşi Titiana a mărturisit că Ţăndărei a fost blestemul destinului ei. Asta pentru că aici trăieşte cea mai mare drama a vieţii ei. În anul 1981, aflându-se într-un turneu prin Europa şi Orient, fiica ei de trei anişori, Titienuca, se stinge din viaţă, fără ca Titiana să fie anunţată. La întoarcea din turneu ea descoperă că primul ei copil era mort şi îngropat de două săptămâni. Folcloristul Nicoară Mihali spune că această dramă reprezintă pentru Titiana o schimbare radicală mai ales în privinţa repertoriului ei artistic. „Dacă până la moartea Titienucăi, muzica pe care o interpreta Titiana era plină de veselie şi de exuberanţă, cântecul ei era plin de puterea zeilor de a se bucura de viaţă, după tragedie, cântecele ei devin foarte triste, ca un bocet etern al existenţei”, a mărturisit Nicoară Mihali. El a mai adăugat că în durerea extraordinară pe care a simţit-o ca mamă la pierderea copilului ei, se duce la cimitirul unde a fost înmormântată fetiţa, o dezgroapă şi o strânge la piept. De aici şi dorinţa ei de a fi înmormântată cu fiica ei pe piept atunci când o să moară. După Titienuca a mai avut încă doi copii: Aura şi Auraş.

Concertul de lângă zid

La un an după moartea fetiţei, pe 8 martie, 1982, Titiana este invitată de către binecunoscutul realizator TV, Tudor Vornicu, într-o emisiune a Televiziunii Române. Însă pe platourile de filmare suferă un preinfarct şi este dusă de urgenţă la Spitalul Fundeni din Bucureşti unde este operată pe cord deschis. Tudor Vornicu, terminând filmările cu ceilalţi interpreţi de muzică populară, îi strânge pe toţi şi merge cu ei lângă zidurile spitalului unde dă un concert dedicat Titianei. Era marele concert al ţării, al tuturor colegilor de breaslă oferit Titienei. Atâţia oameni nu puteau intra în spital, dar muzica a pătruns printre ziduri, prin geamuri, până la urechea şi inima Titienii…

Reîntoacerea în Maramureş şi sfârşitul tragic

În anul 1989, Titiana Mihali divoţează şi se întoarce acasă, în Maramureş, fiind numită profesoară de canto la Şcoala Populară de Artă din Sighetu Marmaţiei. Din păcate la numai doi ani, pe 11 septembrie, 1991, privighetoarea cântecului popular maramureşean, se stinge din viaţă la vâstra de doar 41 de ani, mult prea devreme, într-un apartament din Sighetu Marmaţiei. Este dusă iniţial în Borşa, însă apare un conflict între fraţii ei şi o parte dintre ei hotărăsc să o ducă la Ţăndărei pentru a fi înmormântată împreună cu feţita ei, Titienuca, aşa cum a fost dorinţa ei. Însă în momentul în care borşenii află că trupul neînsufleţit se află în Borşa, scot în geamuri toate pick-upurile pe care le aveau şi timp de trei zile, de la un capăt la altul al localităţii a răsunat muzica de pe discurile înregistrate de Titiana Mihali, un extraodinar omagiu artistei. Trecerea trupului ei peste Pasul Prislop nu este lipsă de evenimente. Maşina care o transporta s-a defectat, a fost adusă altă maşină care la fel s-a stricat. Numai după multe rugăciuni, fiind adus şi un preot care a făcut slujbe, cortegiul funerar a putut pleca spre Ţăndărei spre a fi înhumată. În anul 2005, fraţii Titianei decid să o readucă la Borşa, unde i-au ridicat o frumoasă capelă. Aşadar după 14 ani de trecerea la cele veşnice, Titiana Mihali îşi regăseşte liniştea în pământul atât de îndrăgit al Maramureşului.

Cântecele Titianei Mihali – vase de păstrare a identităţii neamului românesc

Când moare un poet, cuvintele parcă îmbracă în doliu, părţile devorbire flutură în bernă. Logosul se întristează. Dar când moare un cântăreţ? Se pare că sunetele pornesc pe drumul cuvintelor şi pentru o clipă armonia nu mai este respectată. Cântecul e roua privighetorilor, ne amintea Blaga. Marele cântăreţ şi rapsod român, Ştefan Petreuş, spune despre Titiana că atunci când cânta puteai să vezi văile, munţii şi tot ţinutul Maramureşului. „Eu, Ştefan Petreuş, afirm că Titiana a contribuit mult prin cântecele ei la menţinerea identităţii neamului românesc. Prin cântecele populare păstrăm peste veacuri zestrea, comoara noastră de suflet, poezia în graiul dulce românesc, cântată ori doinită. Mi-aş dori ca Bunul Dumnezeu să dea înţelepciune celor care pot mediatiza să poată transmite mai mult melodiile Titianei Mihali”, spune cu admiraţie Ştefan Petreuş.

Titiana Mihali – Sus in varful obcinei

Probabil mulţi se vor întreba de ce acest titlu. Cum România ciuntită? S-au pierdut cumva teritorii peste noapte şi societatea românească nu ştie? Răspunsul este, da. S-au pierdut, dar nu acum la momentul 2009, ci în urmă cu 69 de ani când, prin abuz şi jocuri de culise, România a devenit un buchet incomplet din care lipsesc florile basarabene şi bucovinene.

Acum la distanţă de aproape şapte decenii, de la tragicele evenimente, remarcăm o resurecţie timidă, ce e drept la nivelul tineretului pentru renunţarea la uitare şi resemnare faţă de ceea ce a fost, este şi va fi mereu al nostru, chiar dacă material aceste teritorii nu ne mai aparţin. Această, timidă deocamdată, redeşteptare a sentimentului naţional se concretizează la nivelul militantismului practic prin existenţa unor organizaţii şi partide politice care militează pentru readucerea teritoriilor pierdute la Patria Mamă. Nu poate decât să ne bucure această iniţiativă a tinerilor români, dincolo de încadrările organizatorice.

Ceea ce însă nu ne bucură, şi numai că nu ne bucură, dar chiar ne lasă un gust amar şi ne stârneşte protestul, este o recentă campanie de promovare a Basarabiei având ca moto: „Basarabia Pământ Românesc”. Conform principiilor noastre nu îi vom numi pe organizatorii acestei campanii pentru că nu vrem să semene cu un atac îndreptat împotriva unei organizaţii care teoretic militează pentru aceleaşi scopuri ca şi noi.

Dar nu putem rămâne impasibili în faţa gravei deformări a vechii hărţi a Basarabiei istorice prin promovarea unei hărţi care redă vechea provincie de dincolo de Prut, fără Bugeacul românesc care actualmente prin aranjamentele de la începutul anilor’ 90 a revenit Ucrainei. Acest teritoriu, parte integrantă a Basarabiei din cele mai vechi timpuri, avea deschidere la gurile Dunării și la Marea Neagră prin două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă, care au aparţinut din cele mai vechi timpuri statului feudal Moldova.

O mică lecţie de istorie ne reaminteşte că însuşi Ştefan cel Mare şi Sfânt a luptat din greu pentru păstrarea celor două guri comerciale vitale pentru statul moldovean împotriva otomanilor, aceştia din urmă reuşind din păcate cucerirea cetăţilor moldovene după lupte grele ceea ce demonstrează importanţa acestora. În 1812 când Basarabia a fost încorporată Imperiului Ţarist după războiul ruso-turc, Bugeacul adică sudul Basarabiei fiind parte a vechii provincii istorice a Moldovei.

Această mică incursiune în istorie ne demonstrează clar că Basarabia nu se poate limita la actualul teritoriu al R. Moldovava ci, din contră, se întinde de la Hotin până la gurile Dunării prezentându-se ca un tot indestructibil.

De aceea din campania “Basarabia Pământ Românesc” suntem perfect de acord cu motto-ul, dar nu putem fi de acord cu conţinutul hărţii care redă Basarabia. Să nu uităm că o asemenea campanie are darul de a influenţa opinia publică şi de a influenţa mentalul public. Or, în ce mod pozitiv poate influenţa această campanie mentalul românesc de trezire şi conştientizare a problemei naţionale? Prin promovarea unei imagini false a unui teritoriu românesc prin istoria şi aspiraţiile sale? Nu credem. Nu vrem, de asemenea, polemici cu nimeni, dar nici nu putem sta impasibili în faţa deformării adevărului istoric.

Tinerii grupaţi sub stindardul “Basarabia Pământ Românesc” să nu-şi modifice formula de luptă. Dar, pentru a demonstra că nu urmăresc alte interese decât cele pur româneşti, să revizuiască forma hărţii folosite în propaganda pro Basarabia.

Până atunci considerând că este o necesitate, România Vorbeşte lansează campania “Adevărata Românie” care va consta în redarea vizuală a hărţii României aşa cum se prezenta aceasta la finalul anului 1918 în urma tratatelor de pace care au urmat primului război mondial. De ce “Adevărata Românie” şi nu “România Mare?” Simplu! Pentru că în inimile noastre România nu este completă fără Basarabia şi Bucovina. Repetăm, România, nu România Mare. S-a înţeles?

Pentru susținerea campaniei ADEVĂRATA ROMÂNIE lansăm afișul și stikerul campaniei.

Pentru a le putea descarca, printa și promova trebuie sa intrati pe pagina dedicată campaniei ADEVĂRATA ROMÂNIE unde găsiti materialele în format electronic.

Astăzi credincioșii ortodocși, prăznuiesc una dintre cele mai importante sărbători ale creștinismului: „Înălțarea Sfintei Cruci”. Aceasta este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic) cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie.

Semnificația praznicului se referă la comemorarea a două evenimente din istoria lemnului crucii de pe Golgota. În primul rând este vorba de aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în văzul tuturor de către episcopul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie a anului 335 d. Hr. De remarcat este faptul că acest eveniment are loc la doar 22 de ani de la celebrul „Edict de la Milan” prin care împăratul Constantin cel Mare declara creștinismul religie legală în Imperiul Roman. Al doilea eveniment de care se leagă semnifiația „Înălțării Sfintei Cruci”, se referă la readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629 d.Hr, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630 d.Hr. Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Clavarului și al îngropării lui Iisus (vestita biserica a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem”). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțina vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin. Însă sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629 d.Hr. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Ierusalimul, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin razboi, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635 d.Hr, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat pâna astăzi în cultul bizantin al sărbatorii din 14 septembrie.
Părțile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de Episcopul de Betleem și dusă în bătalia de la Hattin. Au rămas doar bucațile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma. În România acest praznic este cinstit prin slujbe speciale, iar la sate preoții ies împreună cu credincioșii la troițe pentru a se ruga.

Ziua luptătorilor anticomuniști închiși la Aiud

Ziua Crucii are și o semnificație aparte pentru memoria miilor de luptatori anticomuniști morți în condiții de exterminare în penitenciarul de la Aiud și în toată țara. Aici între 1945-1964, au fost omorâți și îngropați fără cruce și în secret, detinuții politici exterminați de comuniști. În urmă cu mai mulți ani, Părintele Iustin Pârvu, de la Mănastirea Petru Vodă, a adus în mănăstirea ridicată de el cinci cranii ale foștilor deținuți politici, din groapa comună de la Râpa Robilor de lângă Penitenciarul Aiud. Le păstrează într-o raclă și le slăvește ca pe sfinte moaște. Părintele Iustin, el însuși supraviețuitor al inchisorii de la Aiud, a ridicat singura biserică închinată memoriei victimelor comunismului. Aiudul a însemnat, în primul rând, torturarea intelectualilor, a preoțimii, în special. Fie ca Bunul Dumnezeu să-i odihnească în pace iar spiritul lor să vegheze la păstrarea identității neamului românesc. La Aiud, pe locul gropii comune a fost tidicat un monument închinat celor martirizați în perioada prigoanei comuniste. Monumentul serveste si ca biserică, biserică ce poartă hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”. În curând, pe acele locuri se va ridica o mănăstire ortodoxă.

„Înălțarea Sfintei Cruci” în tradiția populară

În popor acest praznic mai este cunoscut și sub numele de „Ziua Crucii”. Este o zi în care se postește, evitându-se și consumul alimentelor considerate a fi marcate cu semnul crucii (pește, nucă, usturoi). Se dau pomeni (ulcele noi cu apă acoperite cu colacel și lumânari) mai ales la casele cu copii. Tradiția populară consideră aceasta zi drept „închiderea pământului”, adică toate gânganiile și serpii intra în pământ unde iernează până la Alexii (17 martie). Este și ultima zi în care se culeg buruieni de leac. Acum începe culesul viilor, se țin slujbe speciale de binecuvântare a rodului și a butoaielor pentru vin. Peste an, când pe om îl apucă o spaimă, îi trece dacă își aduce aminte în ce zi a săptămânii a fost în anul acela Ziua Crucii. Dacă mai tună după Ziua Crucii, toamna va fi lungă. Se mai spune că dacă se găsesc fragi, după Ziua Crucii, nu trebuie să fie mâncați, ei fiind socotiți morților.

Zilele acestea, la Țebea, este comemorat fiul moților, Crăișorul Munților, revoluționarul și eroul ardelean Avram Iancu. El. este omul care s-a ridicat cu vocea sa si cu arma împotriva asupritorilor Neamului Romanesc. Este cel ce a spus că nu va avea liniște până nu isi va vedea neamul fericit.

Cu el, toți moții au ridicat steagurile de luptă pentru eliberarea națională de sub cei ce de veacuri îi robeau și umileau. L-au uramat cu mic cu mare, pe crările Apusenilor, carări știute doar de ei, în munții aceia neprietenoși celor ce au ținut în robie pe cei ce sunt de drept, pe dreptul lor în Ardeal.

Iancu, unic-stăpânitorul Munților Apuseni, a fost fiu de țărani înstăriși, tatăl său fiind mai întâi pădurar iar mai apoi jude domenial. Clasele elementare le face la Poiana Vadului și Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj.

În 1844 intră la Facultatea de Frept din Cluj pe care o termină în 1848, nu înainte de a deveni cancelarist la Târgu Mureș.

Pe fondul revoluției europene din 1848, românii din ardeal se ridică și ei în contra dominației maghiare și pentru emancipare națională și socială.

Avram Iancu, unui din inițiatorii și organizatorii adunărilor de la Blaj din aprilie, mai și septembrie 1848, ridică cetele de țărani și mineri din Apuseni, împotriva guvernului revoluționar maghiar, care întărzia voit votarea legilor de emancipare națională a românilor.

Practic, prin ridicarea la luptă împotiva revoluționarilor maghiari, cel ce și-a căștigat renumele de Crăișor al munților, Avram Iancu și-a atras sprijinul autorităților oficiale austriece iar împreună organizează apărarea în Apuseni, respingând multe atacuri ale armatei maghiare, superioară numeric și mult mai bine înarmate

Trupele revoluționare maghiare sunt înfrânte abia pe 13 august 1849, la Șiria, de o armată Austriaco-Țaristă.

Astfel, cu ajutorul lui Avram Iancu și al țăranilor și minerilor români, autoritășile imperiale austriece reușesc să spargă revoluția maghiară al cărui triumf ar fi fost pentru români momentul de început al unei noi prigoane antiromânești și al unor înjosiri mai mari poate decat până atunci.

Iancu rămâne în inimile ardelenilor ca cel mai mare fiu al Ardealului și pentru toți el ramâne cel mai mare erou, cel ce a călcat urmele lui Horea pentru dezrobire națională.

Moare pe 12 septembrie 1872 și este înmormântat la Țebea lângă Gorunul lui Horea.

Istoria Neamului Românesc a fost brăzdată de sute de ani de umilinţe şi înrobiri venite din toate parţile şi de la toate seminţiile ce au vâzut aici, în palma aceasta de pământ, tărâmul mult dorit, tărâmul de unde curge lapte şi miere. În faţa urgiilor istoriei, abătute asupra Neamului nostru, am rezistat eroic prin marii conducatori pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale şi prin ei cârma ţării s-a îndreptat.

Din toate urgiile drăceşti abătute peste noi, nu ca pedeapsă pentru un neam luat razna, ci ca suferinţă spre smerenie şi mântuire, poate cea mai groaznică şi umilitoare a fost întotdeauna tradarea. Crescută la sân, cu drag dar cu inconştientă, a lovit cel mai rău şi dureros, în momente cheie ale luptei pentru libertate şi pentru păstrarea rostului românesc.

Prin voievozii nostri am rezistat cu gândul la Dumnezeu penru credinţa şi rostul nostru întru Hristos şi pentru palma aceasta chinuită de pământ. Când urgia a venit din interior au fost oameni care au luat drumul munţilor cu puşca în spate şi au pedepsit exemplar pe toţi cei ce au asuprit pe bunii români ce au muncit şi luptat pentru viitorul Neamului românesc, inconştient, prin rostul lor, dat de Bunul Dumnezeu prin credinţa ortodoxă ce a dăinuit de veacuri în faţa tuturor prigoanelor.

Aceşti eroi ai noştri ce au dat exemple, au fost şi ei conduşi de oameni mari, cu idealuri şi putere de luptă. Ei au fost numiti de oameni Căpitani. Iancu Jianu, eroul Olteniei era Căpitanul de haiduci în faţa căruia şi moartea stătea drepţi.

Cu toţii, Căpitanii haiducilor români au lutat cu totii pentru fericirea şi traiul bun al omului simplu, au fost vocile ce au făcut ca destinul românesc să stea smirnă şi să se îndrepte în faţa puterii lor de sacrificiu.
Atunci cănd Neamul a avut nevoie, ei s-au ridicat şi au indreptat conştiinţa naţională.

Era Căpitanilor părea încheiată şi totuşi, într-o eră în care, deşi idealul de veacuri era împlinit, conştinţa naţională se ducea de râpă a apărut ultimul Căpitan, unul desăvârşit în credinţa creştin-ortodoxă, omul care a marcat istoria Neamului prin frumoasa sa jertfă.

Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, ultimul din seria marilor nostri lideri a fost un haiduc spiritual prin lucrarea sa de educare a românilor, în şcoala legionară pe care a fondat-o.
Biruinţa legionarilor pe care o prevedea Căpitanul era una de maximă importanţă creştină. Biruinţa sa va veni atunci când, în veacul vecilor, la marea judecată, sacrificiile, munca şi martirajul legionarilor educaţi de el va arârna greu în balanţa mântuirii Neamului Românesc.

Porneşte în lupta sa naţionalist-creştină, în timpul Războiului de Întregire Naţională, când, alături de tatăl său pleacă pe frontul pentru eliberarea Transilvaniei.
După război, alături de câţiva prieteni buni, în pădurea Dobrina face legământ pe viaţă şi pe moarte în lupta împotriva urgiei roşii ce ameninţa de la răsarit.

Ajuns student la Iaşi dă piept cu realitatea crudă a marelui centru universitar. Domniat de evrei, în marea majoritate propovăduitori ai comunismului, Iaşiul se rupea încet de romănism iar conştiinţa românească dispărea odată cu extinderea ideilor comuniste.

Studenţii români putini numeric, majoritatea fiind evreii, conştientizează că dacă nu se iau măsuri pentru stoparea fenomenului comunist, statul va fi pe viitor, desi mare, condus de evreii comunişti. Astfel apare termenul de NUMERUS CLAUSUS, idealul studenşesc pentru care vor lupta studenţii români. Această condiţie prevedea distribuirea de locuri în facultăţi după criterii etnice şi după procentajul pe care diversele etinii le reprezentau în populaţia ţării.

Luptele studenţeşti aveau să începă şi în alte oraşe, precum Clujul, unde conducatorul era Ionel Moţa, fiul protopopului de Orăştie şi viitor prieten şi camarad al lui Codreanu.

Prigoniţi de autorităţile statului, studenţii reuşesc, în frunte cu Zelea Codreanu să dea lovituri năprasnice comunismului şi evreimii care il promova. Una din acţiunile încununate de succes a fost spargerea grevei comuniste a muncitorilor de la Atelierele Nicolina, unde fusese înlocuit tricolorul cu steagul roşu comunist. Codreanu împreună cu luptatorul naţionalist Constantin Pancu, reuşesc să se infiltreze prin spate şi să înlocuiască steagul roşu înapoi cu tricolorul, ieşind apoi triumători, printre comuniştii furioşi, cu mâinile pe pistoale.

Alături de profesorul său de la drept, A.C.Cuza, Codreanu continuă lupta dar viziunile fiind diferite se despart. Având revelaţia din inchisoarea Văcăreşti, lângă icoana Sfântului Arhanghel Mihail, Corneliu Zelea Codreanu înfiinţează Legiunea Arhanghelului Mihail, ce se dorea o şcoală de educaţie morală creştină, o şcoală de eroi şi martiri care prin jertfele lor să ducă Neamul Românesc spre scopul spurem pe care îl poate avea un neam, mântuitrea.

Fiind de partea Lui Hristos şi cum toţi aceia ce luptă pentru El sunt prigoniţi, nici Miscarea Legionară nu putea să scape urgiilor satanei. Prigoniti, arestaţi, calomniaţi, interzişi, omorăti, legionarii păşeau cu fruntea tot mai sus în istoria naţională.

Ei, prin scoala înfiinţată de Căpitan, au dat cel mai frumos exemplu de sacrificiu pe care îl putea da vre o data un neam.

Mişcarea Legionara a fost forma, haina tuturor sentimentelor nobile faţă de neam şi faţă de semeni.

Catalogaţi antisemiţi, extremişti, bandiţi, au fost şi sunt încă, acum după mult timp, persecutaţi iar în spatele lor sunt aruncate odioase şi mincinoase crime.

Singurele crime pe care le-au comis legionarii au fost acelea care au dat exemplul de care avea nevoie tot neamul răvăşit de istorice trădări. Trădarea se pedepseşte cu moartea.

Şi totuşi, şi Legiunea, cade prada aceleiaşi trădări crescute cu dragoste la sân.

Fără să facă excepţie, Căpitanul cade trădat de cel ce s-a oferit ca ajutor, comandanţii legionari închişi în lagăre prin ţară sunt executaţi din ordinul unui rege criminal, ca represalii ale unui asasinat care nu îşi avea rostul în acele momente.

Astfel, conducerea revine unor personaje din eşicherul trei al Legiunii, personaje pe care nu o dată Căpitanul le mustra pentru grave abateri din trecut.

Însemnările de la Jilava, ultimele note ale Căpitanului pot fi considerate file ale unui Pateric romănesc, prin smerenia pe care o dovedesc, în faţa morţii. Fiind total încredinţat de rostul său martiric, Codreanu aceptă senin moartea spre viaţa cea adevarată, a lui şi a întregului Neam Românesc. După el, ucişi ca în vremurile Romei neroniene, vin toţi martirii legionari, începând cu elita legioară asasinată în 1939, urmând cu tinerii legionari trimişi pe frond la moarte de regimul Antonescu şi culminând cu luptătorii anticomunişti din munţi, ce au împlinit jurământul tânărului Corneliu Zelea Codreanu dinpădurea Dobrina, şi cu sfinţii martiri din timpul marii prigoane comuniste.

Nu trebuie să se uite că cel născut astăzi, 13 septembrie a anului 1899, Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu s-a jertfit pe altarul Neamului împreună cu tot alaiul de sfinţi martiri ai acelei perioade. Erou şi sfânt, Codreanu pune primul umărul la Biruinţa cea din Veac, atunci când Neamul Românesc va fi mântuit.

Deşi distrusă şi fracţionată, Mişcarea Legionară încă trăieşte prin toţi cei care duc mai departe idealul mîntuirii Neamului, şi prin toţi cei care luptă împotriva hoţilor, vânzătorilor şi trădatorilor de neam şi ţară. Şi va trăi prin noi toţi care şi astăzi prigoniţi, ridicăm fruntea sus şi nu ne temem să spunem deschis ca Dumnezeu este în tot şi în toate iar dacă aici, în această lume mică nu reuşim, poate dând şi noi preţul de sănge vom pune umărul rugator la mantuirea Neamului.

Căpitanul este un exemplu, Moţa şi Marin sunt exemple, martirii şi eroii Legiunii sunt exemple, exemple trebuie să fim şi noi, alături de ei spre sacrificiu pentru scopul suprem văzut de Căpitan.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Trăiască moartea cea vie!

Începem. Credinţa ne este singurul pilon de sprijin într-o lume care în mare parte ne este duşmănoasă și într-o societate din ce în ce mai derutată și lipsită de orizont. Credinţa în idealul naţionalist și într-o nouă Românie mai bună, mai aproape de Dumnezeu, apărătoare a tradiţiilor și identității naţionale ne va fi singurul reazăm. Ştim. Nu disperăm. Identificându-ne cu ideea naţională și socială românească vom demasca și ataca tot ceea ce aduce atingere naţionalului și tradiţiei naţionale.

Ideea de dreptate socială va găsi în noi sprijin prin susţinerea și apărarea intereselor categoriilor sociale producătoare și condamnarea profitorilor indiferent pe ce treaptă a ierarhiei sociale se vor afla. Apărând păturile producătoare , nu mai este nevoie să o spunem, vom condamna din start politicianismul și interesele sale meschine care ne-au adus după 20 de ani de la Revoluţia din 1989 pe marginea prăpastiei. Vom fi o tribună ofensivă împotriva elementelor care subminează naţiunea și împiedică dezvoltarea ei.

Faţă de celelalte grupuri naţionaliste, atitudinea noastră va fi mereu una de onoare și cavalerism. Vom fi deschişi unor proiecte de luptă reale care să aibă la bază doar binele naţiunii și nu binele câtorva inşi și interese meschine. Vom evita conflictele, dar eventualele atacuri la adresa noastră vor primi o ripostă dârză pentru că demascarea adversarului este cea mai bună armă în lupta cu impostorii și rău-voitorii. Din partea noastră va porni mereu semnalul împotriva celor care creează diversiuni și duc ideea naţională pe linii moarte, fie ei naţionalişti sau pseudo-naţionalişti care din neştiinţă sau rea voinţă sau și mai rău din slugărncie faţă de duşmanii ideii naţionale vor încerca să facă din naţionalism un curent de paradă și nu unul de credinţă și să ducă ideea naţională în deșuetudine.

Pornim pe linia inaugurată de Tudor Vladimirescu, continuată de Vasile Conta, Mihai Eminescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu și încununată cu apariţia și dezvoltarea Mișcării Legionare condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Însufleţiţi de credinţa ortodoxă și ideea naţională, avem și noi pe buze propoziţia rostită de Mircea Eliade la sfârşitul unui interviu luat de revista Buna Vestire în 1937 cu prilejul alegerilor parlamentare “Cred în neamul meu”. Și noi credem! Altfel nu am mai fi ridicat steagul și nu am mai fi fost aici!

În memoria doctorului Şerban Milcoveanu trecut de curând la cele veşnice.
Păcat că am apucat atât de puţin să vă cunoaştem, noi ne-am născut prea târziu, iar timpul nu a mai avut răbdare. Din Rai ne călăuziţi paşii ştim și simţim asta.