Eminescu. Între epigonii de azi şi modelul marelui poet.

0

Postat pe data de : 19-01-2010 | De catre : Axa

Marele poet, naţionalist şi erou care a fost Mihail Eminescu ar fi cu siguranţă mâhnit dacă ar vedea ceea ce se întâmplă azi cu numele său.În fiecare an, la aniversarea naşterii sale, un număr de aşa zise personalităţi, pornind de la cele academice până la cele care se autoproclamă naţionaliste, fac comemorări peste comemorări pentru ca a doua zi fapta şi modelul comportamental tipic eminescian să fie abandonate. Că doar reclama face bine când e vorba de valori naţionale! Sau nu e aşa?

Noi, din păcate, aşa credem. CE fac cei care îl comemorează formal an de an pe marele poet şi naţionalist pentru a-i cinsti cu adevărat memoria? În genral, se comportă exact invers decât s-a comportat şi a luptat marele nostru erou naţional. Deşi ne pare rău să o spunem, vedem cu ochii noştri că aşa este. Bineînţeles, de la academicieni la naţionalişti, tot vor nega. Dar ce vedem cu ochii noştri nu avem cum să nu credem. Singurul lucru în care credem fără să vedem este revelaţia creştină, ortodoxă, dar în oameni nu ne putem ghida după vorbe, ci doar după fapte. Asta a fost singurul criteriu şi acesta va rămâne.

De ce spunem că aceşti oameni fac exact invers a ceea ce vor să pară că sunt cu ocazia zilei de 15 ianuarie? Pentru că dacă ar acţiona şi în societate aşa cum a făcut-o marele poet şi luptător naţionalist care a fost Eminescu, nu am fi în situaţia de azi. Pentru că am avea curajul să afirmăm românitatea în faţa mondialismului şi cosmopolitismului, identitatea naţională în faţa uniformizării mondiale. Ne doare să o spunem dar acesta este adevărul. Şi Eminescu, credem că ar fi fost de aceiaşi părere. De fapt, dacă ar fi trăit azi, el i-ar fi numit pe toţi adoratorii de ultima oră epigoni şi ne-ar fi îndemnat la acţiune şi schimbare comportamentală şi mentală pentru a deveni cu adevărat soldaţii cauzei naţionale româneşti.

UNDE-S NEBUNII?

0

Postat pe data de : 16-09-2009 | De catre : Zapciul

Unde-s nebunii?, o poezie a ultimului mare poet în viață al temnițelor comuniste, o poezie ce face practic o recenzie a veacului în care trăim.

Ne place să considerăm că, noi, cațiva, cei ce am rămas înlănțuiți în vechea spiritualitate suntem acei nebuni despre care Demostene Andronescu vorbește în poezia sa.

Nebuni și încrâncenați în lupta pentru păstrarea unor valori ce dispar încet din lume, valori clădite în milenii ale credinței si gândirii umane, valori pentru schimbarea cărora se chinuie dușmanii Lui Hristos și ai neamurilor.

Apostolul Pavel zicea că trebuie să fim ”Nebuni întru Hristos”, adică să devenim atât de legați de credința în Mantuitorul nostru încat, mai ales in acest veac al superficialității, să părem nebuni pentru cei ce au ieșit din vechile rosturi ale lumii creștine. Să rămânem sănătoși la minte și să nu ne pese de cei ce ne consideră alienați. Da, suntem alienați, nu suntem în normalitatea bolnavă a vremurilor de acum. Noi suntem normali doar în rostul crestin pe care neamurile l-au păstrat pâna când necuratul a intervenit în forță prin uneltele sale masonico-iudaice, așa zis umanitare dar împotriva omului.

Pe acești ”nebuni” îi caută prin poezia sa și Demostene Andronescu, cel ce nu și-a pierdut speranța după o lungă detenție martirică întru Hristos, în cumplitele temnițe comuniste, cele ce au fost adevărate fabrici de sfinți, mai mult decât fabrici de reeducați în spiritul noului veac.

Respingem noul, noua ordine a lucrurilor și rămanem și noi în spiritul unor veacuri ce au dat lumii lumina si respingem întunericul spiritual al lumii noi.

UNDE-S NEBUNII?
Demostene Andronescu

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rânduiala firii,
Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,
Lângă neveste mor de bătrâneţe,
Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria şi plânge
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, unde-s Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tânjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia.